Tu, adica eu

Versurile, aceste fosile purtand „memoria insomniilor”… Volumul Tu, adica eu (Vinea, 2019), semnat de Marina Dumitrescu, scapara in frisonul poetic imagini emblematice, in care se-ntretaie urme, omenesti, dumnezeiesti.
Prezente se-ntrepatrund: tot impreuna tot toamna / printre copacii in flacari , fiecare intr-o lupta cu ingerul celuilalt, spre dobandirea isihiei: fiecare / la tranta cu singuratatea celuilalt / ce liniste s-ar lasa pe neasteptate .Gestul isi raspandeste stralucirea chenotica: sterge-mi penumbrele (…) scoate-ma / din fotografii, mai sloboda / ca niciodata nicaieri cad / in genunchi . Zgomotul strazii se estompeaza, intr-o eflorescenta cu patina adancimilor: zumzetul strazii / absent, toate florile negre , in care celalalt e ascunzisul perfect: ne-am ascuns / ca strutii intr-o / imbratisare , fara de care s-ar salbatici / pe dinauntru cristalele .Amintirile cauta febril o rememorare de taina: vrem sa-ti cunoastem raiul (…) / noi, amintirile tale , pentru care se roaga miezul pietrei din noi.Printre primele flori de visin / imprastiate de vant , irumpe simtamantul de gratie al starii descoperite in fata lui Dumnezeu si al vorbirii cu El: ce bine imi cunosti / dantela marginirilor .Intalnirea de la rascruce trece la limita lumea in poezie, odata cu un dar inefabil: totul a trecut in poezie, mereu / ai lasat de la Tine acel ceva si o activare a conditiei euharistice: e firesc sa se rupa cate ceva din mine / oridecateori (…) multumesc .Marturisirea „handicapului” existential in raport cu starea paradisiaca zugravita de dimineata care nu a tradat niciodata are loc firesc, cu smerenie si speranta.
In felul ei unic, poezia apare ca un „survol al tamaduirii”, la care cititorul e invitat sa participe. -Florin Caragiu