Tacerea vine prima

Tacerea vine prima vorbeste despre trauma unei familii contemporane si despre blocajele de comunicare dintre mai multe generatii de femei. Cand tacerea se instaleaza intr-o familie, toate comportamentele sunt creatoare de traume.
Singura solutie pare sa fie depasirea fricii si deschiderea ranilor. Dupa premiul obtinut cu Tot ce i-am promis tatalui meu, in 2021, la Festivalul de la Chambery, Franta, Ioana Maria Stancescu isi consolideaza pozitia in prima linie a noului val de prozatoare cu cea de-­a doua carte: Tacerea vine prima .
Ce-­i impinge pe barbatii dintr­-o familie sa­-si abandoneze sotiile – o filiatie genetica, o maledictie sau lipsa empatiei intre parteneri? Ce impinge o adolescenta sa incerce sa se sinucida?
Ce sanse are o relatie nascuta pe Facebook sa ajunga o poveste de dragoste reala? Dora, o femeie inca tanara, confruntata cu singuratatea muncii de acasa, cu indepartarea treptata a fiicei adolescente si cu neintelegerile cronice cu mama, incearca sa-­si obtina dreptul la propria existenta.
Adevaruri, uneori neplacute, spuse taios sau melancolic intr-­o naratiune alerta, cu irizari de lirism, care nu-­ti permite sa lasi cartea din mana. – Gabriela Adamesteanu Carte a mamelor, matrioska a generatiilor, in care singuratatea, instrainarea si tacerea sunt mosteniri de familie, povestea contemporana a Dorei reuseste sa fie, in ciuda temei, o carte de-­a dreptul luminoasa, imbracata intr­-o rochie colorata de vara, amintind de Siri Hustvedt si celebra sa O vara fara barbati.
Unicul barbat prezent in poveste este de fapt o absenta – pe care Dora o transforma, cu naturalete, stangacie atasanta si sarm, in promisiune. Mai exista insa o alta absenta, mai subtila si mult mai dureroasa decat a barbatului, iar acolo mi se pare ca sta cu adevarat miza acestei carti de o frumusete discreta, pictata in pasteluri.
– Veronica D. Niculescu Suntem martorii miscarilor de ape unduitoare ale relatiilor din interiorul unei familii, care pare deopotriva obisnuita, dar si dureros tarata de rani vechi, ingropate sub taceri.
Flash­urile din copilaria Dorei, cand parintii ei erau tineri, iar bunicii inca mai aveau putere sa se impotriveasca unul altuia, completeaza portretele acestei galerii de personaje pentru care durerile nu se limpezesc prin discutii, ci se ascund, o familie in care cuvintele sunt folosite cu partea ascutita inspre celalalt si in care tacerea tine loc de multe. – Simona Antonescu