Sfarsitul hibernarii

Cronica destinelor si a evenimentelor incepe de pe vremea cand Muntii Apuseni inca nu aveau nume. Motii, muntenii, locuitorii lor ii numeau simplu: Muntii Nostri .
Fiecare munte, deal, damb, colina, magura, colnic, ponor si vale avea nume, dar, luati impreuna, nu aveau nume. Numele lor se naste odata cu stiinta geografiei.
Si era anul 1847. Nu muntenii ii vor boteza, ci geografii.
Si nici geografii nu erau romani, ci francezi si nemti. De aceea ii vor boteza la inceput: Carpatii Apuseni, Muntii Occidentali, Muntii Apusului.
Numele le era dat privind hartile, nu rasaritul soarelui. Bazinul Transilvaniei era inconjurat de munti.
Cei din rasarit erau botezati deja. Se numeau Carpatii Orientali pentru ca, dincolo de ei, nu mai erau alti Carpati si nici alti munti – pana nu se stie unde.
Daca ei erau muntii rasaritului, Muntii Nostri erau ai apusului. Trasatura lor principala era fragmentarea.
Era un conglomerat de munti nu prea inalti, dar ocupand o suprafata mare si unitara. Erau sute si sute de munti, sute si sute de varfuri si coame.
Nu exista un munte masiv, inalt, compact, care sa-i domine pe ceilalti si tot ce-i in jur, ca Muntii Fagarasului, de exemplu. Despre vechimea lor nu se stiau prea multe.
Pentru orice geolog era limpede ca n-au aparut toti deodata din spuma marii. S-au inaltat in urma proceselor geologice, astfel ca pe o suprafata nu prea intinsa se gasesc toate tipurile de roci: de la cele rezultate in urma eruptiilor vulcanice, pana la rocile sedimentare si metamorfice.
Granitul si calcarul sunt la ele acasa. Nu lipsesc gresiile, sisturile argiloase si conglomeratele.
Nu-i de mirare sa gasesti cochilii de melci marini, liberi ori incrustati in roca, pe varfurile dezgolite ale muntilor, la peste 1.000 de metri altitudine.