Sapte proze

Prozele lui Mirel tariuc au o scriitura densa, dar sensibila, care desfide orice categorisire de „gen”. Sunt povesti despre barbati vulnerabili scrise de la persoana intai sau la persoana a treia, dar de un narator care nu se arata prea convins de omniscienta lui.
Au toate o muzicalitate deseori surprinzatoare, cu intorsaturi de fraza care tin voiniceste pasul cu intorsaturile de situatie, o respiratie larga si o indicibila melancolie ce pare sa pluteasca peste intregul univers al personajelor ca o ploaie calda, de sfarsit de vara. Stilul perfect matur desfide si el prejudecatile despre „debutul tarziu”: in volutele sale ample, trasate cu mana sigura, simti un autor cu vocatie, care doar s-a pacalit pe sine o viata intreaga ca ar putea fi altceva decat scriitor.
Odata cu publicarea acestui volum de proze scurte, Mirel Tariuc ni se dezvaluie, iata, in sfarsit, drept ceea ce este: un scriitor cu talent, al carui drum prin literatura romana, atat de bine inceput, va continua, cu siguranta – pastrand sau nu aceleasi note viguros-melancolice – nu oricum, nu pe drumuri laturalnice, ci direct pe marele bulevard al literaturii de calitate. – Alina Pavelescu