Revista romana de jurisprudenta Nr.3 din 2024

Revista romana de jurisprudenta Nr.3 din 2024. Dreptul de proprietate publica Un gand pripit ar putea insela cititorul acestui numar spre o asteptare eronata ca in paginile revistei spetele comentate si articolele de specialitate sa fie cantonate in ramura dreptului administrativ, respectiv a specializarii contenciosului administrativ.
Dimpotriva, vom dovedi ca proprietatea publica este un actor frecvent in scenarii juridice diverse. Daca este unanim acceptata afirmatia ca intre notiunile de patrimoniu public si proprietate publica nu poate fi pus semnul egalitatii din perspectiva sferei de cuprindere a celor doua elemente, totusi disputele doctrinare profund ancorate in evolutia istorica, profilul filosofic si specificul legal al notiunilor de domeniu public si proprietate publica continua sa nasca dezbateri germinative[1].
Remarcam locul privilegiat, de aproape rasfatata a legiuitorului, pe care il ocupa proprietatea publica in ansamblul reglementarilor in vigoare, pornind de la insasi Constitutia Romaniei, in al sau art. 136, continuand cu prevederile Codului Civil din titlul VI al cartii a III-a si aprofundand prin normele inscrise in Codul administrativ.
Acestora li se adauga, bineinteles, numeroase alte acte normative si infra-legislative care se refera in corpul lor la proprietatea publica. Desi ideea de proprietate a statului a fost multa vreme aproape demonizata din cauza experientelor dure din perioada regimului comunist, observam ca in prezent perceptia colectiva devine mai nuantata pe fondul extinderii proprietatii statului si a unitatilor administrative-teritoriale in forma sa privata.
Este aici meritul unei legislatii adecvate, dar si al unei justitii eficiente. Am ales cu prudenta termenul de adecvat pentru a-i putea alatura conjunctia dar, urmata de adjectivul perfectibila.
Fara partinire fata de specializarea autorului, incep prin a aminti legislatia reparatorie edictata pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, in natura sau prin echivalent, care provoaca si in prezent litigii, fiind departe de constitui un demers finalizat al Statului Roman. Cititorii revistei, ca public avizat, cunosc multitudinea de reglementari survenite de-a lungul anilor, corectate de instanta suprema prin mecanismele de unificare a practicii judiciare, aliniate legii fundamentale prin decizii ale forului constitutional si armonizate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin numeroase decizii.
Amintim aici nu doar celebra cauza-pilot Maria Atanasiu si altii impotriva Romaniei, dar si nu mai putin renumita cauza Valeanu impotriva Romaniei, in considerentele careia la par. 237 si 239 s-a statuat ca „In aceasta privinta, Curtea ia act de decizia legiuitorului national de a garanta ca nivelul despagubirilor ramane legat in mod rezonabil – chiar daca la un nivel minim – de valoarea de piata a proprietatii la momentul emiterii deciziei de despagubire.
In conformitate cu actuala versiune a dispozitiei relevante, despagubirile se calculeaza in functie de evaluarile stabilite de camera notarilor relevanta in anul anterior deciziei de despagubire, dar totusi avand in vedere amplasamentul si caracteristicile tehnice ale proprietatii relevante la momentul exproprierii (…) 239. In plus, Curtea ia act de constatarile ICCJ potrivit carora legea a urmarit sa acorde reclamantilor echivalentul monetar al ceea ce ar fi primit daca restituirea in natura ar fi fost posibila, (…), considerand implicit ca orice alta metoda de evaluare decat cea care tine cont de specificatiile tehnice ale proprietatii, asa cum era la momentul privarii, ar fi nedreapta si inechitabila.
Cu toate acestea, Curtea nu poate pierde din vedere faptul ca, daca restituirea in natura ar fi fost posibila, reclamantii ar fi intrat in posesia unui bun care ar fi cuprins cel putin unele evolutii care au avut loc in timp, indiferent daca de natura generala (politica de planificare urbana) sau de o natura mai speciala (de exemplu, reamenajari, renovari); rezulta ca in cazul in care compensatia acordata trebuie sa ramana echivalenta cu valoarea bunului in natura, aceasta nu poate ignora astfel de dezvoltari”. In aceasta ordine de idei, ma voi opri asupra recentei Legi nr.
223/2024 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist in Romania, precum si pentru modificarea art.
24 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin intermediul careia au fost aduse doua modificari relevante, si anume, art.33 alin.4 din lege in sensul ca „Cererile (formulate potrivit Legii nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – n.n.) se analizeaza in ordinea inregistrarii lor la entitatile prevazute la alin. (1).
Prin exceptie, se analizeaza cu prioritate cererile formulate de persoana certificata de entitati desemnate de statul roman sau de alte state membre ale Uniunii Europene sau de statul de resedinta, ca supravietuitoare a Holocaustului, aflata in viata la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, a prezentei legi, precum si cererile care au ca obiect imobilele pentru care s-au formulat notificari de restituire si pentru care sunt incidente prevederile art. 19 alin.
(9) ale Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, necesara realizarii unor obiective de interes national, judetean si local, cu modificarile si completarile ulterioare, la solicitarea autoritatii care deruleaza proiecte cu finantare externa”, respectiv art.
35 alin. (1), in sensul ca „Deciziile emise cu respectarea prevederilor art.
33 si 34 pot fi atacate de persoana care se considera indreptatita la sectia civila a tribunalului in a carui circumscriptie se afla imobilul, in termen de 30 de zile de la data comunicarii. In procedura judecatoreasca, cuantumul despagubirilor se va stabili prin raportare la grila notariala valabila in anul anterior pronuntarii hotararii judecatoresti”.
Nu voi anticipa dificultatile practice care pot aparea in legatura cu stabilirea momentului reper al pronuntarii hotararii judecatoresti in functie de fazele procesului judiciar, insa subliniez necesitatea respectarii termenului rezonabil aplicabil procedurii, fara sacrificarea imperativului despagubirii in marja configurata de instanta europeana. Tot conex temei numarului este si mecanismul exproprierii pentru cauza de utilitate publica, proces in cadrul caruia disputele legate de valoarea despagubirii au fost atribuite de legiuitor spre competenta solutionare sectiilor civile ale tribunalelor, prin hotarari supuse doar apelului la curtile de apel.
Si acest domeniu a reclamat, in chestiunea ante mentionata, interventia instantei supreme, care prin Decizia nr.78/2021 pronuntata pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit ca „In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 22 alin.
(6) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, necesara realizarii unor obiective de interes national, judetean si local, cu modificarile si completarile ulterioare, si ale art.
26 alin. (2) din Legea nr.
33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, republicata, cu completarile ulterioare, in etapa judiciara a procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despagubirilor, dispozitiile art. 22 alin.
(6) din Legea nr. 255/2010 se interpreteaza extensiv, in sensul ca se tine seama atat de „expertizele intocmite si actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate”, cat si de criteriile legale prevazute de dispozitiile art.
26 alin. (2) din Legea nr.
33/1994″. A fortiori, in cauzele in care originea diferendului judiciar este reprezentata de o expropriere de fapt, competenta revine sectiilor civile, iar nu celor de contencios administrativ.
Ar fi gresit sa socotim ca specializarea contencios administrativ si fiscal este vaduvita de cauze avand ca obiect tocmai proprietatea publica, din contra, aceste sectii sunt cele mai grevate, fiind malul in care se sparge valul imens de dosare unde se ridica atat probleme de drept administrativ si al urbanismului legate de trecerea unor bunuri din/in domeniul public, cat si unele care vizeaza administrarea si apararea acestuia, ba chiar aspecte de drept fiscal derivate din apartenenta bunului si incadrarea acestuia intr-una dintre formele de proprietate. In egala masura, grija pentru bunul public reprezinta un punct de interes inclusiv in materia dreptului penal, unde desi a fost abandonata incriminarea infractiunilor contra avutului public, totusi regasim art.
253 alin. (3) C.
pen. care stabileste limite majorate de pedeapsa in cazul infractiunii de distrugere atunci cand aceasta priveste un bun din patrimonial cultural si careia i se adauga infractiunile de coruptie (sau conexe) avand la baza starii de fapt o conduita nelegala in legatura cu un bun proprietate publica.
La finele acestor randuri, dupa o trecere in revista neexhaustiva a zonelor dreptului substantial unde se intalneste problematica proprietatii publice, direct sau tangential, si sperand ca nu am nedreptatit celelalte materii in incercarea de a cartografia sumar ipostazele proprietatii publice pe scena juridica, inchei avand in minte imaginea lui Mark Twain spunand aproape sardonic „cumparati terenuri, nu se mai fabrica”, cu indemnul la cumpatare si pretuire catre titularii dreptului de proprietate, fie ea publica sau privata. -Jud.
dr. Madalina Jebelean,Curtea de apel Timisoara, Sectia I civila