Negustorul de pipe

Deschizi larg fereastra; vrei aer, mult aer, care sa-ti invadeze si ultima celula din corp. Respiri: aerul sarat al marii, aroma cafelei proaspat rasnita si care asteapta sa fie impreunata cu apa clocotinda, mirosul patrunzator al noptii trecute….
Si-ti cauti pipa; gasesti intai cutia cu tutun pe al carei capac incepi sa bati incet ritmul serii de dinainte de noaptea trecuta. Te asezi comod in fotoliul asezat strategic in bataia soarelui diminetii si te intrebi pe unde-ti vor mai zburda astazi gandurile.
Acum (abia acum) deschideti Negustorul de pipe. Sunteti pregatiti sa intrati intr-o alta lume: cea in care visele capata culoare, miros de tutun proaspat rulat si aroma de cafea bauta in nestire.
Si daca ne-om intalni la capat de drum, ei bine, nu va fi o pura intamplare. – Nona Rapotan Densa, atasanta, intensa, avand ceva din zugraveala onirica a romanticilor, dar si din melancolia supuranda a esticilor precum Hrabal, proza lui Paul Gabor reuseste sa bucure si sa provoace in acelasi timp.
Plasandu-se in zona in care tandretea nu se desparte de cruzime, ramificandu-se fractalic, ludic, tesandu-se din proliferante plase care te prind iremediabil, reuseste sa nu oboseasca nici prin mizerabilismul dezabuzarii, nici prin excesul unui stil prea cautat. Din toate aceste motive, dar si din altele, aparitia cartii lui Paul Gabor reprezinta un eveniment literar convingator si remarcabil.
– Doru Castaian Inainte s-ajunga acasa, zmeul arunca buzduganul. Asa spune povestea.
Numai ca aici buzduganul e insasi povestea. Si, ce sa vezi?, inauntrul lui sunt alte povesti.
Paul Gabor scrie netsuckeuri, bijuteriile alea japoneze care sfarsesc snurul chimonoului, snurul care leaga lung, care acopera. Dar avem o problema: Paul dezleaga, Paul descopera, Paul pune o mistrie de aroma in hardaul cu aer, amesteca bine, face focul, pune tuciul pe pirostrii, afara, pe nisipul ud de val, incanteaza samanic, mai amesteca nitel, gusta, imi da si mie, cum sa nu-mi dea?, eu sunt cititorul lui, si-apoi toarna in forme piatra povestii.
In forme mici, de piatra si ele, numai piatra naste piatra, o naste natural, ce-ti pasa tie, gustatorule, de travaliul pietrei?, rasufla, rasufli, se odihneste, te odihneste, vegheaza, te vegheaza. Si-odata ce-ai intrat pe usa primei povesti, intri in palatul narativ, cu arcade si arabescuri, cu vitralii si volute, cu aerul lui care cantareste cat suflul omenesc.
Plutind, treci din incapere-n incapere, nu numeri, aici nu se numara, aici se canta si cand doare, aici se traieste, hei, nu te speria, doar se traieste, omul asta care scrie iti da apa si merinde, tu doar bucura-te, viule, cuvintele lui sunt drum de aer, ce, nu stiai ca stii sa umbli pe nepamanturi? – Ana Barton Dans oriental Aseara mi-a adus un cuib de viespi cu nuca si o punga cu struguri.
Boabele aveau pielita fina si gust de sfarc fierbinte, atatat in cercuri lente. M-am intins pe spate, s-a urcat pe mine si m-a hranit.
Zambea, isi rotea parul lung pe umeri: mi-a plimbat ciorchinii pe frunte, pe piept, a spart cateva boabe intre buze si mi-a udat fata cu picaturile dulci, translucide. Se juca cu mine.
Ma strivea cu coapsele fara sa-i pese. Devenisem sa, ma topisem sub caldura ei si-mi era dor de dune.
Strabateam impreuna stepe si inghiteam apusuri, beti, rosii la fata. Ea cu privirea pierduta, eu fara simtul masurii.
Am muscat din cuib pana la ultimul strop de must, am invitat beduini in camera si am dansat toata noaptea ca nebunii, in jurul hainelor facute gramada in mijlocul camerei. Ne-am dezbracat cu totii – eu, ea, beduinii, umbrele camilelor si cadanele care turnau ceai in pahare – si am lasat apele sa curga de pe noi.
S-au facut rauri, se prelingeau pe sub poduri de piatra in timp ce noi ne pierdusem cumpatul. Viespile ne piscau de obraji ca sa ne trezim la realitate.
Un batran si-a pus o camasa lunga pe el si a aprins doua lumanari. Doua firisoare de fum au inceput sa se ridice.
Aveau fete umane, zambeau, vorbeau in soapta. Si incercau sa se sarute.