Maresalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda

Maresalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda – Lucrare premiata de Academia Romana La sfarsitul Primului Razboi Mondial si in primii ani postbelici, societatea romaneasca a evoluat, in buna masura, sub zodia „mitului Averescu”.
In anul 1919 popularitatea generalului Alexandru Averescu ajunsese la apogeu. Soldatii povesteau ca statusera in transee cu generalul.
Copiii se jucau de-a razboiul impartiti in doua grupe – una condusa de Averescu, cealalta de Mackensen – si intotdeauna prima era castigatoare. Cand se raspandea zvonul ca „vine Generalul”, toata suflarea satelor iesea sa-l priveasca.
Vaduve veneau cu copiii in brate si cu hartii in mana sa le faca „Generalul” pensie. Altele tipau prin multime sa ajunga aproape de el, sa-l intrebe de moartea barbatilor lor.
Toti asteptau mantuirea de la „General”. Generalul Averescu era o personalitate militara de prim rang, cu o cariera bogata: ministru de razboi (1907-1909), sef al Marelui Stat Major (1911-1913), conducand campania din sudul Dunarii (1913), comandant al Armatei II, cu care a obtinut marile succese de la Marasti si Oituz (1917), presedinte al Consiliului de Ministri (29 ianuarie-4 martie 1918).
La sfarsitul razboiului, mentalul colectiv a retinut doar secventa glorioasa a anului 1917, faptele de arme propulsandu-l drept omul providential al Romaniei. In jurul imensei sale popularitati s-au tesut multe planuri privind soarta Romaniei reintregite in 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei.
Adversarii liberalilor au vazut in el instrumentul pentru a pune capat atotputerniciei „dinastiei Bratienilor”. Altii au apreciat ca poate fi seful unui regim de dictatura, ca o posibila solutie pentru rezolvarea problemelor din Romania.
Unii au utilizat steaua generalului pentru a accede in prim-planul vietii politice. El insa a refuzat solutiile radicale, integrandu-se jocului politic al epocii.
Ajuns la guvernare, „mitul generalului Averescu” s-a spulberat rapid. Dar ceva din imensa popularitate de la inceputul anilor 1920, mai ales in dimensiunea militara, s-a pastrat in constiinta publica.
Apoi, cu anii, prestigiul generalului a crescut, la aceasta contribuind si acordarea gradului de maresal, in anul 1930, de catre regele Carol al II-lea. Lucrarea de fata isi propune sa readuca in atentie personalitatea complexa, nu o data contradictorie, a maresalului Alexandru Averescu.