Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal, 31 august 1988

Nimeni nu mai are incredere in nimeni, nimeni nu mai este alaturi de nimeni, o asociere este o utopie, un gest de sprijin al cuiva sau a ceva, aproape de neimaginat. Suntem singuri, cu desavarsire singuri, nu doar in istorie, ca popor, ci si in eternitate, ca oameni.
De aceea, in toata devenirea noastra am reusit numai lucrurile care puteau fi facute de unul singur (poezia, de exemplu) si am fost jalnici sau pur si simplu inexistenti in domeniile in care ar fi fost nevoie de cea mai elementara asociere sau solidarizare. Tot ce se intampla si felul incredibil, usor suspect, in care se intampla par a spune ca toata durerea, toata suferinta unei jumatati de secol a fost fara sens.
Ceea ce nu pot accepta. Exista in mine o convingere subterana, ascunsa, nemarturisita pentru ca nu stiu cum ar putea fi formulata inteligibil, care imi spune ca nici o suferinta nu poate fi zadarnica si ca tarile care ies acum din intuneric si teroare nu pot, nu trebuie sa-si doreasca pur si simplu sa devina asemenea celor ce nu au fost acolo, ca societatile care se inventeaza acum trebuie sa adauge libertatii si bunastarii statelor apusene si picaturile de umanitate distilate din suferinta pe care au indurat-o.
Pentru ca cel mai greu dintre toate enormele eforturi la care este supus spiritul creator, intr-o lume si intr-un timp ca acesta, este acela de a privi cu neinduplecare tot raul, toata uratenia din jur, gasind in acelasi timp puterea de a descoperi urmele de frumusete si bine capabile sa pastreze vie iubirea care misca soarele si celelalte cuvinte.