Definind literatura drept „fiica a mitologiei”, Mircea Eliade si-a conceput nuvelele de factura fantastica drept spatii in care cotidianul si mitul converg, cele doua ramanand, totusi, opuse unul celuilalt. O astfel de proza investeste realul cu un intreit mesaj: estetic, mitologic si fantastic, iar cititorul, deopotriva cu personajele, ajunge sa cunoasca o alta experienta a timpului si spatiului.
In nuvele precum La tiganci , Pe strada Mantuleasa sau In curte la Dionis , Bucurestiul interbelic e conceput ca spatiu mitic, in care fantasticul impregneaza cotidianul. Drumul initiatic e presarat cu labirinturi care conditioneaza prin probe accesul neofitului la portile spatio-temporale ( La tiganci ) si cu personaje a caror identitate mundana e dublata de una fabuloasa ( Pe strada Mantuleasa ), pentru ca eroi precum Leana si Adrian – de fapt, incarnari ale cuplului mitologic Orfeu–Euridice ( In curte la Dionis ) – sa se regaseasca, supusi imuabilei coercitii a mitului eternei reintoarceri.
Mircea Eliade, traind mai mult decat altii in preajma miturilor mari, considera ca literatura nu mai poate renaste decat asumandu-le. Sentimentul lui mai adanc este ca literatura moderna s-a golit de sensuri, a pierdut dimensiunea spiritului.
Solutia este intoarcerea la mituri, dar nu printr-o literatura despre mituri, abstrasa de viata comuna. A identifica prezenta transcendentului in experienta umana este sarcina cea dintai a creatorului modern.
Si, inca o data, sub alta forma: prozatorul sa observe camuflajul misterelor in evenimentele realitatii imediate. – Eugen Simion