Ne lovim de o imprejurare curioasa: cele mai tulburatoare opere de critica din literatura romana au avut parte de o primire, de o neintelegere, care ne lasa muti. Aparut imediat dupa razboi, in doua editii, Compediu (ca doar la el ma refer) n-a trecut , fireste, neobrsevat: i s-a refuzat insa valoarea de opera de sine statatoare: raportarea lui la „Istoria” din 1941 era parca o obsesie generala.
O carte desavarsita, in genul ei, cea mai pura si sintetica din cate s-au scris despre literatura noastra […] a fost intampinata cu observatii meschine, fara legatura cu ce voia sa fie, si cu ce era de fapt. […] Nimeni dintre criticii romani n-a mai pus atata ardoare in lectura: ironia, malitia, inclinatia spre demistificare nu pot ascunde cealalta fata a geniului lui G.
Calinescu: entuziasmul. […] Pentru prima data, un critic nu mai vede in opera lui un simplu mijloc de a trata despre literatura, ci aproape un scop.
Compendiul e cu totul altceva decat „un instrument de lucru”: trebuie citit pentru el insusi. Daca Istoria mare este un adevarat roman, […] Compendiul ne apare ca o scriere cu mult mai pura.
Epicul s-a simplificat si s-a concentrat. Personajele aproape nu se vad pe scena: autorul a pastrat numai replicile memorabile, dupa care le recunoastem.
Ascultam dialogul muzical al unor instrumente nevazute. – Nicolae Manolescu Asadar avem in fata un volum concentrat si dens, o „schita” a literaturii romane, o distilare a ei pana la esenta, care urma marelui „roman” al Istoriei din 1941.
Desigur, Compendiul nu va inlocui niciodata Istoria – autorul sublinia ca e vorba de doua lucrari distincte -, insa, contemplat intr-o scriere sintetica si chiar eliptica, rasare magnifica in toata splendoarea ei chiar schema arhitecturala a literaturii romane. E ca si cum, dupa ce a construit domul, Calinescu ofera si desenul dupa care l-a conceput.
-Oana Soare