– Sunteti pentru toata lumea, domnule ministru, un sceptic. Mai rau chiar: un cinic.
– Cinic!… Da.
Adica, sincer si nefatarnic. Vezi, lumea pierde usor sensul just al cuvintelor.
Se uita ca cinicii in filosofie reprezentau o scoala, o atitudine, o directie. Astazi „cinic” se chiama un om fara rusine.
Eu sunt doar un om fara ipocrizie. Nu m-am jenat niciodata sa spun ceea ce gandeam.
Asta s-o fi chemand cinism sau scepticism. Dar cum sa nu fiu sceptic, daca de atatea decenii ma invartesc in jurul problemelor si al oamenilor?
Cand vad ce e in fundul gandului fiecaruia, ma lecuesc de orice iluzie. Iti repet insa ca nu ma felicit deloc pentru luciditatea mea.
A fost o adevarata nefericire, faptul ca n-am putut crede. Un om care se indoieste prea mult, nu nu poate construi prea mult.
Le doute! Ce povara!
Dar asa am fost invatati noi: sa ne indoim. Eu ii invidiez sincer pe oamenii care sunt siguri in viata.
Siguranta lor e un imens noroc. Ei n-au indoieli, ci stiu tot, ei cunosc tot!
Ma incanta de exemplu siguranta lui Mihalache. E un fericit.
A gasit cheia tuturor problemelor. Eu – nu-i asa?
– dibuesc, ma intreb, ma scrutez… De cate ori fac un gest, incerc sa-i cantaresc toate posibiltatile viitoare, toate erorile.
Selectie din interviul acordat in iunie 1935 de omul politic Constantin Argetoianu. Gazetarul care i l-a luat, trimis de revista culturala Rampa , este nimeni altul decat Mihail Sebastian , un tanar de 27 de ani care debutase recent in proza, nu inca si in teatru.
– Rampa, 1 iulie 1935, pp. 1, 4