Fuioare otravite

Personajele feminine ale romanului sunt si ele asemenea Furiilor, acele personaje mitologice care teseau destinele umane, folosind, deloc intamplator, un fus din lemn de tisa. Vesnic verde, inflorita in plina iarna, longeviva, tisa priveste cu aroganta scurgerea timpului.
Frumoasa, tamaduitoare uneori, daca ne gandim la utilizarea ei in oncologie, poate fi in acelasi timp, extrem de toxica – un bine amestecat cu rau. Daca durerea unui suflet ranit se transforma in ura, aceasta devine o povara care altereaza natura umana, transmutand-o dintr-una luminoasa intr-una intunecata, ce poate fi transmisa din generatie in generatie ca un tipar de comportament.
Iar ura poate naste monstri. Prin ura, oamenii devin propriile victime, suflete otravite ce raman captive in sine, precum trecutul fosilizat intr-o piatra de ambra.
Eliberarea din temnita urii nu se face decat prin iertare, acest balsam pe care doar iubirea il poate genera. Doar cei care au harul iubirii si al iertarii gasesc pacea interioara, puterea si vindecarea, ridicandu-se deasupra ticalosiei lumii, caci „este omenesc a gresi, dar dumnezeiesc a ierta”.
Din fuiorul sortii, nemuritoarele Furii, zeite razbunatoare ale Intunericului, cu fusele lor din lemn de tisa, torceau trecutul, prezentul si viitorul pamanteanului, trasandu-i destinul si pedepsindu-l pentru crimele sale. Clotho depana, Lachesis tesea, iar Atropos, cea „fara intoarcere”, dupa cum ii spune si numele, taia firul vietii.
Poate ca se facea dreptate, poate ca doar implineau inevitabilul uman, sau poate ca nu era decat o ura pedepsita prin alta ura…