Eugen Ionescu, hermeneut al absurdului

Recunosc de la bun inceput ca a scrie un studiu despre opera unuia din cei mai mari dramaturgi ai secolului XX, cand totul pare aproape spus, nu mai constituie un mare act de bravura culturala. S‑au scris pana acum, si in Franta si in Romania, despre Eugen Ionescu‑Eugene Ionesco carti inteligente, carti erudite, carti seci, carti jucause, carti nobile, eseuri de psihanaliza, care il amplasau definitiv si irevocabil in tara imaginara si despotica a tatalui, carti sociologice, docte, pline de detalii.
Toate au incercat sa‑l (re)defineasca, sau sa‑l contextualizeze, sa‑l deconstruiasca, sau sa‑l destructureze, si toate au reusit si, simultan, sau in parte, au dat gres. Dar, fiecare studiu in plus publicat, fiecare tentativa de a decripta codul ascuns in opera ionesciana o supune unui nou spot de lumina, care lumineaza colturi nemaivazute, nicicand vizitate.
Sigur autorul afecteaza indiferenta in fata acestei exegeze ionesciene, din moment ce scria acel pasaj premonitoriu din Cautarea intermitenta, adeseori citat: „Ceea ce nu e bine este ca mi se nazare cateodata ca as fi un mare scriitor caruia i se va citi cu pasiune tot ce a scris si i se va scormoni sau scotoci in tot ce a scris.” – Iulian Baicus