Eu si timpul

„Dar cine sunt baietii acestia?” se intreba cineva uluit, intr-un film cu Robert Redford si PaulNewman. Intr-o alta forma, eu imi consumasem de mult o astfel de mirare, pela inceputul anilor ’60, cand, intr-o zi, mi-a fost dat sa aud un glas neobisnuit urechilor noastre, dedate la trilulilurile muzicii usoare a epocii.
Era o voce grava, rascolitoare, care te soma, parca, sa nu mai stai, sa alergi catre Chemarea marii. Nu mica mi-a fost uimirea cand am descoperit ca posesoarea era o liceana, mai mica decat noi, studenti pe acea vreme.
Oricum, apartineam aceleiasi generatii. Prilej de mandrie, pentru ca, alaturi de cateva filme, de Cinemateca, de poetii saizecisti,Margareta Paslaru, cu harul ei, ne-a conectat la suflul minunatilor ani ’6o ai Europei, de care nu ne mai simteam atat de departe.
Am avut privilegiul de a-i urmari in timp evolutia, tenacitatea, pasiunea si inteligenta cu care si-a construit o cariera cum nu sunt multe in spatiul nostru. Dar ce spun eu „si-a construit”…
Ea si-a ingrijit-o precum palmasii, trudind zi de zi, sadind, explorand, apropiindu-se de limite, tatonandu-le doar pentru a le invinge, ferindu-si viata de uratele atingeri ale privirilor joase. Poate de aceea cantecele ei transmit, dincolo de toate, si fiorul unei experiente a curateniei sufle­testi, trecute prin bucurie, seninatate, generozitate, dar si prin incercari, nelinisti, temeri, luari de la capat.
Mereu si mereu. Cartea de fata inchide in paginile ei o cariera si o viata care nu s-au concurat niciodata.
S-au impacat de la bun inceput. Secretul apartine numai si numai artistei.
– Magda Mihailescu