Desert. Povestind despre bunicii mei

Umberto Eco spunea in Istoria taramurilor si locurilor legendare ca amanuntele vietii si ale tinuturilor pe care le strabatem nu devin adevaruri decat in momentul in care ele se transforma intr-o carte. Autorul al carui debut editorial il sarbatorim prin intermediul acestui volum excelent lucrat dispune din plin de harul de a propune intrebari semantice.
Sunt sigur ca el nu se va opri aici si ca-i vom gasi numele, pe viitor, si pe coperta altor carti, la fel de frumoase si de subtil argumentate. Afirmatia deja citata a lui Umberto Eco mai sugereaza ceva, si anume ca trebuie sa-ti alegi nu un loc, ci reprezentarea acestuia pentru a-ti structura gandurile si viata.
Reprezentarea desertului, aleasa de catre Constantin Tonu, are toate calitatile unei optiuni autodefinitorii exemplare. Este ea un tinut al mortii sau al germinatiei spirituale (ca in Exod sau la esenieni), al revelatiei (ca la Parintii deserturilor), e doar un spatiu-limita (ca-n Desertul tatarilor) sau o arta politica dictata de efervescenta si iubire aspra, ca-n Citadela lui Saint-Exupery?
Sau e ea toate acestea la un loc, si inca multe pe deasupra? Mai exista infinitati abstracte in lumea pe care o traim azi?
Arrakis-ul din Dunele lui Frank Herbert sau marile deserturi cosmice din universul postuman par sa ofere cateva raspunsuri nu neaparat lipsite de miez. Desertul pentru care opteaza Constantin Tonucorespunde unei formule existentiale si culturale totale: are trecut, prezent si viitor, este in afara noastra si inlauntrul nostru, atunci cand ni se usuca sufletul.
Desertul e partenerul de dialog ideal al fiecaruia dintre noi. Cititi aceasta excelenta carte, pentru a afla de ce!
– Stefan Borbely.