Constantin Cublesan. Poetul 85

In „veacul mult prea grabit”, poetul isi „umpl(e) buzunarele cu mireasma satului batranesc”, se preda melancolic ritmului molcom al anotimpurilor cu vestejiri autumnale si reinvieri periodice, in versuri armonizate prozodic, dupa modele, si cu metafore verificate in timp, nu ezita sa scrie „romante”, „balade” ori „fabule”, sta „la taifas cu Ziditorul”, incercand un dialog eliberat de constrangerile dogmatice cu o divinitate ce pare a-si fi abandonat Creatia („lumea asta stricata de la-nceput”), deplange intr-un limbaj mai degajat-jurnalistic „bicisnica epoca a tranzitiei”. – Ion Pop Sursa principala a lirismului o constituie atmosfera (contemplativ-melancolica si nostalgica), iar, in ordine afectiva, sinceritatea confesiunii.
Retorica fluenta, muzicalitatea rafinat-vetusta si in diverse tonalitati (unde avand aerul unor subtile pastise dupa Eminescu si, in special, dupa Bacovia ), cu inflexiuni de madrigal si cantilena, dar si amplitudini mai grave de lamentatie – iata calitatile acestei poezii ceremonioase, in care patetismul cenzurat al intimismului se conjuga cu meditatia existentiala. […] In orice caz, fara a-i minimaliza restul operei lui Constantin Cublesan, inclin sa cred ca poezia reprezinta, deocamdata, capitolul cel mai substantial estetic al acesteia.
– Petru Poanta