„Toate lucrurile se prefac si nimic nu ramane” afirma Platon si, de aceea, in volumul de fata, nu vom dezvalui o realitate amortita, „agatata” stramb, intr-un timp ancestral. Ne dorim sa abordam tocmai memoria acestei realitati, in intentia de a deconspira franturi din desertaciunea crizelor.
Motivam de ce, prin faptul ca notiunii criza nu-i lipsesc trairile. Dimpotriva: toate crizele sunt tesute din stratageme, fiind potentate de stari afective precum viclenia si amagirea.
Din asemenea cauze, crizele corodeaza insasi ideea de asimetrie – marinimoasa, la origini – si o transforma in degenerare. Vorbim aici despre transfigurarea timpului ca procedeu de „omologare” a existentei, cu inevitabilele sale crize.
Ele „acced” spre variante de coliziune mai mult sau mai putin surprinzatoare, iscate din tendinta excesiva spre libertate sau din obligatia institutionala de respectare a normelor. Proiectiile societatii asupra acestui proces genereaza slabiciuni chiar la nivel de natiuni si popoare, nu doar de state.
Este insemnul unui fapt verificabil: sentimentul national poate depasi stadiul afisarii retorice a unor opinii sau motiuni in arena electorala, cautandu-si matca spre vointa populara.