Centostihuri

Poemele semnate de Vlad Toma sunt o explorare densa a interioritatii subiectului care traverseaza etape formatoare, de autodefinire lucida pana la ironie si autoironie. Parcursul dictiunii poetice, dublata ritualic de imagine grafica simbolizanta, comprima in o suta de poeme un ekphrasis particular, practicand atat insertia in imaginarul gotic, simbolistica unui misterium tremendum ingenios asezat in pagina, cat si eliberarea din febrilitatea starilor convulsive.
Vizionarismul distilat se decanteaza dupa notarea spasmelor, nevrozelor, ispitirilor, ratacirilor prin labirinturile abisale specifice universurilor cosmaresti, la limita, a reveriilor fantaste. Versificatia ferma, sacadarea si respiratia lor transanta atesta luciditatea, actul unei scriituri reflexive, autoscopice, dar si Iudice, in vivisectii culturale care aduc finalmente poet si cititor la o restauratio necesara si expiatorie.
Lupta cu himera este si lupta cu poezia, cu sinele, cu limbajul, cu lumea, cu daimonul, lupta din care Vlad Toma iese invingator. – Rodica Ilie Asa cum anticipam la debut si cum lasa de altfel sa se inteleaga inca din perioada estudiantina, Vlad Toma surprinde din nou.
Deconcerteaza aproape, as putea zice. Centostihurile pe care le aveti in fata propun o textura hibrida a scriiturii, melanj sui-generis (dar foarte compact) de poem in proza a la Lautreamont si poezie postmoderna in siajul unui Cartarescu sau Musina, dar fara epigonism.
Adevarul e in alta parte, pare a ne spune poetul, dincolo sau dedesubtul nivelului (de ce nu) cuantic al carnalitatii, in contradictia tragica a bietei fapturi de lut sfasiate intre infinitul din ea si finitudinea ei. Ce se mai poate face, sau ce ne mai ramane, daca nici dragostea (sau ceea ce ni se pare noua ca intelegem din ea) nu da raspunsul final, mantuitor?
Ne ramane jocul secund, mai pur al poeziei, si sublimul kantian sau pascalian al trestiei ganditoare constienta de fragilitatea ei. „Nelinistit e sufletul meu pana ce se va odihni intru tine, Doamne”, pare a spune Vlad Toma impreuna cu Fericitul Augustin.
Si are dreptate. – Virgil Borcan