Cel de la geam

Un florilegiu de proze scurte, insolite prin incercarea de abolire narativa a timpului, avem in aceasta carte. O dubla abolire, mai intai personajele par sa faca mai toate efortul de a parasi lumea cotidiana, intr-un refugiu contemplativ, in salbaticie sau izolare, apoi formula epica insasi care este de un cautat anacronism.
O parte dintre proze au caracterul unui realism de observatie a universului cotidian. In altele, autorul mizeaza cu decizie pe mit si parabola, ai permanent senzatia ca povestea incifreaza o invatatura tainica, o limba uitata.
Tema fundamentala a tuturor este singuratatea, retragerea, izolarea care instituie distanta. Omul de la fereastra este emblema acestei situatii epice.
El e in afara lumii pentru a o observa sau, ca pictorul dintr-o alta proza, pentru a gasi culoarea albastra a prafului. […] Ciprian Apetrei reuseste sa pastreze, tocmai in pofida unghiului cu totul original de abordare, aerul de simpatie care il apropie de fiecare dintre personaje.
Ceea ce ar fi putut fi o hiperbola sarcastica si caricaturala devine o metafora incarcata de duiosie a dragostei senecte. Astfel de transformari sunt specifice acestor proze.
Ciprian Apetrei scrie cu un fin simt al semitonurilor, in fraze scurte, precise, construind cursivitatea neaparat necesara curgerii oricarei povesti. M-a mai dus cu gandul aceasta lectura la una tot clasica, la Micul Print .
Si mai precis la ideea imblanzirii (atat de necesara vremurilor noastre!) umanului. Poate ca in asta sta nevoia noastra de poveste: „Iar cine a baut din apa sa si a stat la umbra stejarului, nu a mai chemat niciodata lupii”.
– Christian Craciun