Cararea imparatiei

De la inceput e bine sa plecam cu cateva lucruri stiute si anume: ca toti oamenii, fara deosebire, suntem in aceeasi vreme si fiii oamenilor si fiii lui Dumnezeu (Ioan 1, 12-13). Adica, dupa trup suntem fapturi pamantesti, iar dupa duh fapturi ceresti, care insa petrecem vremelnic in corturi (2 Corinteni 5, 1) pamantesti.
De la Dumnezeu iesim (1 Ioan 5, 19), petrecem pe pamant o vreme si iarasi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se-ntoarce si ajunge iar Acasa, rotunjind ocolul.
Aceasta e cararea. Unii insa nu se mai intorc.
Sunt cei ce asculta de o vraja vrajmasa, care ii scoate din cale si, cu pofte pieritoare, ii incalceste in lume. Vraja aceea, a pacatului, cu vremea le slabeste mintea si in asa fel le-o intoarce, incat ajung sa zica binelui rau (Isaia 5, 20) si raului bine si din fiii lui Dumnezeu se fac vrajmasii lui Dumnezeu.
Vremea li se gata, lumina mintii li se stinge… si asa ii prinde noaptea (Ioan 9, 4) – moartea – ramasi rataciti de Dumnezeu si neintorsi Acasa. Aci e toata drama omului cazut intre talhari pe cand se pogora din Ierusalim la Ierihon (Luca 10, 30), adica a lui Adam cu toti urmasii, parasind Raiul pentru lumea aceasta.
Dar s-a pogorat din Ceruri Samarineanul milostiv. El e Cel ce ne-a facut datori sa stim: ce suntem, cine ni-s Parintii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea si, intr-o lume cu viclene primejdii, cum sa ne purtam, cine ne cheama Acasa si cine ne-ntinde momeli?… Ca de la carma mintii atarna incotro pornim si unde sa ajungem.