Arogante

Arogante. Neopoeme „…
purtand pe brate povara poemului imperfect” Lidia Zadeh Petrescu danseaza. Poemele ei au o sprinteneala, un fel de bucurie pura a rostirii, mimand naivitatea tocmai pentru a-si gasi profunzimea.
Asta nu exclude deloc tragismul, dimpotriva ii da forta autenticului si a firescului. „Fumez/sunt un om liber/de sarbatori” spune ea cu alura unui participant la un Woodstock perpetuu.
„Vreau sa respir” este strigatul direct, din toata fiinta, care explica si implica poezia Lidei Zadeh…care pare a cauta o eliberare permanenta. Rima ne vorbeste despre o intrinseca nevoie de muzica.
„Zidita-n poezie ca intr-un edificiu/Religia iubirii la vers m-a convertit” suna o confesiune (este o poezie extrem confesiva, eliminand tot ce ar putea fi impuritate a cotidianului. Tocmai pentru ca nu omite realul, dar unul trecut printr-un athanor sufletesc de inalte incandescente).
Ludicul precum in Caroseria sau Coliva nu diminueaza forta neagra a unor imagini, ci le incadreaza intr-o coerenta vertiginoasa. Este o poezie care da o puternica senzatie de rostogolire in mare viteza spre un spatiu necunoscut, unde nu stii daca te asteapta salteaua de amortizare a caderii.
Dar si cu o bucurie a zborului expusa cu voluptate. Poemele au carnalitate, se feresc de abstractiuni, chiar cand aleg tonul sententios.
Sarcasmul multor imagini nu lipseste nici el ( Balci de mahala ). O poezie despre bucuria de a face poezie…
– Christian Craciun