In septembrie 1956, cu sapte luni inainte de moarte, Camil Petrescu facea un inventar al lucrarilor literare pe care, datorita bolii, era posibil sa le lase in manuscris: „…In ceasul acesta al unei sanatati falimentare, prin abuz de munca si din alunecare peste timp, ma gasesc dator cu volumul al treilea din Un om intre oameni , cu pregatirea pentru tipar a poemului eroi-comic Papuciada , de asemenea cu pregatirea pentru tipar a pieselor Caragiale si Aici se repara ieftin roata norocului , toate de neocolit, care nu pot fi lasate in drum…” Temerile sale aveau sa se dovedeasca intemeiate. Dupa moartea sa, survenita la 13 mai 1957, Caragiale in vremea lui primeste „bunul de tipar” in octombrie 1957; volumul al III-lea din Un om intre oameni primeste si el bun de tipar in decembrie.
Papuciada va trebui insa sa mai astepte (pana in iulie 1966). Legenda spune ca intarzierea s-ar fi datorat personajului Urs din epopee, existand teama ca s-ar fi putut sa fie identificat drept o aluzie la ursul rusesc.
Dar Aici se repara ieftin roata norocului va avea soarta cea mai ingrata. Dupa o incercare de tiparire, fragmentara (cateva scene din actul al II-lea) in Luceafarul , in august 1959, doua acte se vor publica in revista Teatrul, in august 1960.
De atunci, deci exact sase decenii, tacerea, ca sa nu spun uitarea, s-a asternut asupra acestei lucrari. Nota redactiei revistei Teatrul, ce insoteste cele doua acte, are un caracter confuz aruncand un val de incertitudine asupra acestei piese atat de nenorocoase.
Cateva afirmatii, facute fara simtul responsabilitatii in precizari, ar putea crea impresia ca ne aflam in fata unei lucrari incomplete: – „in aceasta ultima, nedefinitivata piesa…” – „din pacate, Camil Petrescu nu si-a putut realiza piesa pana la capat…”, se afirma acolo. Dar, tot in cursul acelei note se spune ca: „piesa se numea in versiuni anterioare…” si ca scurtul fragment, tiparit in facsimil, provenind din actul trei din „versiunea 1957”, era un „fragment care nu se gaseste, de altfel, in nici una din versiunile complete ale piesei”.
Avem deci de-a face, pana la urma, cu o piesa completa. Nici nu s-ar fi putut astfel, de vreme ce Camil Petrescu scrisese mai multe „versiuni anterioare”, ale acestei piese buclucase „la care lucra de cativa ani”.
Vorbind despre soarta urmelor materiale ramase de la el, doamna Florica Ichim poate scria: „…Din zecile de mii de carti n-a mai ramas nimic, s-au spulberat in sapte zari, in deceniile ce-au trecut de atunci. S-au vandut, s-au furat, s-au donat.
Si casa a fost vanduta, asa ca nici macar un colt memorabil nu se poate incropi, in afara celui modest de la Muzeul Literaturii.” Aceasta afirmatie poate fi extrapolata si in ce priveste manuscrisele. Putinatatea filelor ramase si care sunt adapostite de fondurile publice e absolut uimitoare.
Nici unul dintre manuscrisele marilor lucrari nu se gaseste in vreo biblioteca publica sau muzeu. Cand in urma cu trei ani am luat initiativa tiparirii in editura Acteon Books, sub forma de volum, a celor doua acte care au supravietuit in revista Teatrul editorul tomului, Alexandru Buican, scria: „Iar in cazul piesei Aici se repara ieftin roata norocului, din cateva versiuni, nu se mai gaseste nici una!” Temeiul acelei editii era dublu.
Tot in acel scurt text introductiv ingrijitorul editiei afirma: „Din acest motiv, pe langa readucerea in spatiul culturii romane a acestui proiect camilpetrerscian (atat cat a mai ramas din el), editia de fata se vrea si un apel adresat unei eventuale persoane particulare care se intampla sa aiba vreuna dintre variantele complete ale piesei, de a o reda culturii romane. Nu credem ca francezii ar fi lasat sa treaca mai bine de jumatate de secol fara sa valorifice o piesa ramasa in manuscris de la Racine, de pilda.
Insa, in cadrul culturii romane, totul e posibil, ba, mai mult, asemenea catastrofe sunt de asteptat, ele fiind un lucru firesc, organic chiar.” Si iata ca aceasta chemare a adus roade. In chiar arhiva lui Camil Petrescu (atat cat a mai ramas din ea), aflata in posesia doamnei Florica Ichim, se afla dactilograma unei versiuni integrale, iar Domnia-Sa ne-a daruit-o cu generozitate spre publicare.
Iar noi ne grabim, la randul nostru, s-o trecem mai departe culturii romane. Cu exact un deceniu inainte de a se stinge, scriitorul declarase emfatic, intr-un interviu: „Consider lichidata cariera mea literara” .
Si se tinuse de cuvant. Sa nu ne lasam inselati de productia de dupa 1944.
Proiectele Balcescu (teatru, proza, scenariu cinematografic) si Caragiale erau menite doar a justifica o existenta sociala la suprafata. Era filozoful cel care se ascundea in spatele unor evocari istorice, in vreme ce lucra la Doctrina substantei, ce nu mai putea sa vada lumina tiparului in noile conditii politice.
Si totusi, in Nuvele, ce insumeaza texte exceptionale dar care, datorita „cruzimii” lor dureroase, sunt greu de digerat de o psihologie neaosa mai mult de farsa, si-a continuat explorarea acelei drame morale nationale pe care o investigase in marile sale lucrari din deceniile doi si trei. Si tot acolo, poate neasteptat, in textul „Un episod…”, a revenit in actualitate (actualitatea sa), aducandu-si personajele, chiar daca numai indirect – in acest caz, pe Stefan Gheorghidiu – in zilele bombardamentelor din august 1944.
Apoi, abordarea aceleiasi epoci intr-o lucrare de proportii, cum e piesa Aici se repara ieftin roata norocului, inseamna cu adevarat revenirea lui la literatura. Piesa nu e mai putin „cruda” in investigarea psihologiei precare si triviale a „burgheziei romanesti” care, in mediul ei de pauperitate morala, incerca sa se „adapteze” realitatilor.
Din diferite motive, ea este una dintre cele mai interesante ale lui Camil Petrescu, datorita tematicii ei si datorita epocii in care a fost scrisa. Intr-o nota autobiografica, scriitorul afirma ca piesa i-ar fi fost comandata: „7 piese nejucate niciodata.
Darea afara din teatru. Doua comandate, acum in manuscris (Roata norocului, Caragiale).
Ultima oara jucat in 1949…” Refugiul sau in trecutul neutru sa fi trezit vreo suspiciune de „evaziune”, de refuz, mascat, de „adeziune?” Textul de fata reproduce in cazul primelor doua acte, pe cel din revista Teatrul, care a beneficiat de dezvoltari ale autorului. Fara sa se deosebeasca radical de cel din dactilograma, este in anume privinte mai recent si poate fi considerat deci text de baza.
L-am folosit si noi ca atare. In ce priveste actul trei, acesta este cu adevarat inedit si apare aici pentru prima data.
Integrarea lui in cadrul lucrarii a ridicat insa anumite probleme, acestea mai curand de ordin tehnic. In unele locuri dactilograma aflata in posesia noastra este atat de decolorata, incat a luat un efort deosebit sa fie descifrata.
Pe dactilograma scriitorul a facut modificari autografe. Ele constau in scurte intregiri de replici, iar in cateva locuri in anularea cate un unei jumatati de coala, ori chiar a unei coli intregi.
Dar el a mai adaugat si cateva pagini intregitoare. Cine cunoaste caligrafia lui Camil Petrescu stie cat de greu este sa fie descifrata.
Am mai putea adauga si ca noi consideram ca s-ar putea ca sa vie o vreme, mult mai norocoasa pentru conditia intelectuala a omului decat cea de azi, in care scriitorul nostru sa fie recunoscut, nici mai mult, nici mai putin, drept cel mai mare scriitor european interbelic. Romanul, atat de neincrezator in el si in ai lui, si atat de timorat in fata „strainatatii”, se va speria de aceasta afirmatie.
Dar asta e deja o discutie care-si are locul in alt context. Insa gandul acesta a dat intreprinderii noastre si o constiinta a urgentei, astazi cand din nou asupra Europei se ingramadesc nori de razboi – razboi care ar putea anula, in mod fara precedent, o imensa parte de cultura europeana acumulata in decurs de mai bine de doua milenii.
– Alexandru Buican