In capitolul Cartea a 5-a, intitulata Simfonii de iubire , se afla si poema Povestea unei frunze . I-am spus poema din mai multe motive, adica poema trebuie sa fie o cantare, de intindere mare, sa desfasoare tablouri vaste de natura, ilustrative planurilor lirice, sa aiba o anume simetrie compozitionala si masura metrica sa fie fastuoasa.
In fine, poema devine, de fapt, o ampla alegorie, nu de tipul fabulei sau al basmului, legendei si chiar baladei, ci una foarte specifica, bine definita de simbolisti,sti. Se inrudeste cu poemul, dar nu se suprapune.
Poema e in primul rand o cantare, deci se apropie de cantec, de romanta, de poveste cantata. Adica le insumeaza pe toate acestea.
Si, ca orice cantare, n-are cum sa nu te emotioneze, sa nu-ti sensibilizeze sufletul. Cred ca celebre sunt poemele macedonskiene, indeosebi Noaptea de Mai.
Evident ca domina lirismul, subiectul e doar un pretext pentru desfasurarea trairilor lirice. Si Frunza domnului Paraschiv se personifica, devine fiinta graitoare, povestea ei devine povestea ta, povestea mea – cum ar zice Minulescu, de ale carui incantatii lirice dl.
Paraschiv nu e strain. Pe tiparul poemei sunt elaborate mai toate piesele acestui volum, incepand chiar cu prima: Elegie pentru un sarut, dar pe dimensiuni mai mari sau mai mici la fel merg si celelalte, autorul ramanand credincios formei clasice a poeziei si mesajului ei nemuritor.
Partea inovatoare – mai ales sub aspect metaforic – tine de alt timp literar si de alta gandire poetica. Dar proiectia in astral e bine condusa in multe locuri si motivul frunzei – ce vine de la romantici, Heine a cantat atat de sensibil frunza de tei – asemanatoare inimii dar nu si Eminescu al nostru?, il aflam ca simbol in multe poeme.
-lon Topolog Popescu membru al Uniunii Scriitorilor din Romania