Intre cruciati si tatari

Prima jumatate a secolului al XIII-lea a fost, in istoria spatiului dintre Carpati si Bosfor, o epoca framantata, densa, rapida si de o mare bogatie cromatica. Acum, Apusul feudal s-a intalnit cu fastuoasa civilizatie rasariteana a Bizantului decadent, iar popoarele aprige de calareti care stapaneau stepa – cumanii si ulterior tatarii – au ajuns sa interfereze cu lumea sedentara a slavilor aflata intr-un proces de diferentiere sociala care era departe de a fi atins deplina structurare.
in acest amalgam de influente si contraste, populatia romanica din Balcani si de la nord de Dunare, in pofida unor autonomii regionale de o anume vechime, ici si colo, a ajuns sa se defineasca mai bine sub raport identitar. Vlahii, acre erau inca prinsi in simbiozele vlaho-bulgara (in Muntii Haemus), vlaho-pecenega (in Tara Barsei) si vlaho-cumana (in Muntenia), urmau sa devina cunoscuti, nu peste mult timp, ca fiind membrii unor comunitati proprii, iesind din indiviziunile in care ii plasasera mendrele istoriei politice anterioare.
Toate aceste comunitatti au incercat, fiecare in felul ei, dupa imprejurari, sa isi croiasca un destin istoric propriu. Cele care au izbutit, au intemeiat state medievale proprii (Tara Romaneasca si Moldova)