Amintiri cu Dumnezeu

Trec ingeri uneori catre apus Purtand pe aripi albe, nesupus, Sufletul vreunui simplu muritor Inchis intre un vis si-un dor… O carte despre care personal mi-ar fi fost in mod normal greu sa vorbesc, nefiind initiata mai mult decat la nivel de cultura generala in literatura spirituala ori religioasa, caci acestei din urma categorii apartine volumul de fata, Amintiri cu Dumnezeu .
Numai ca Ileana Vladusel, la ani-lumina de orice limbaj inchistat si departe de a abunda in sfaturi sau a pune cititorul pe coji de nuca, ne daruie propriile-i revelatii asupra luminii Nasterii ori Invierii Domnului si asupra duhului sfant al Maicii Sale, Maria, iar in versul ei, atat de perfect in rimele-i imperfecte pe alocuri, dar sonore ca un dangat prelung de clopot, este atata caldura cata poate cuprinde o inima care se roaga cu smerenie si sinceritate si, mai ales, nu numai pentru ea. Departe, asadar, si de canoane si de „licente poetice”, poezia Ilenei curge lin ca apa Iordanului in care, daca ne-am spala imaginar cu totii, poate ca ne-am simti mainile atat de curate incat n-am mai putea strange-n palma argintii tradarii si am rescrie, in sfarsit, drumul unei umanitati dezrobite de orgoliu si de dorinta de avutie.
Poezia ei lasa in urma pace si liniste in sufletul crestin si e balsam de pus pe rana ateului ori ratacitului, fara a-i cere nimic in schimb. Si mai e o speranta nemarginita in binele care-ar putea incepe prin a simti, asa cum spune autoarea, ca „duminica nu e o zi, e o stare”…
– Issabela Cotelin