Sensus Communis. Un eseu despre libertatea spiritului si umorului intr-o scrisoare catre un prieten M-am intrebat, prietene, la ce te-ai gandit atunci cand deunazi te-ai mirat asa de mult cand s-a nimerit sa-ti vorbesc laudand rasul.
Se poate oare sa ma fi luat drept o persoana atat de serioasa incat sa fie in stare sa dispretuiasca orice conversatie de-acest fel? Sau ti-era teama ca nu o sa pot face fata, daca incercarea mi-ar fi fost harazita mie?
Trebuie sa marturisesc ca ai avut motiv destul de ezitare daca m-ai crezut in strafundul meu un asa incrancenat, incat sa nu fiu in stare sa ingadui nici cea mai mica ironie asupra opiniilor mele. Asa e, intr-adevar, cu multi.
Tot ce ei cred a fi grav sau solemn socotesc ca nu trebuie niciodata discutat afara de felul grav sau solemn, cu toate ca cu ceea ce un altul apreciaza drept grav sau solemn se multumesc sa se poarte altfel si sunt gata sa ia in deradere orice opinie ce nu le apartine. Intrebarea e daca acest lucru e drept sau nu, si daca nu ar fi corect si rezonabil sa fim la fel de deschisi cu parerile noastre precum suntem cu ale altora.
– Shaftesbury