Care este esenta smereniei? Aceasta intrebare i-a framantat dintotdeauna pe ascetii crestini.
Pentru a raspunde la ea, dupa cum povesteste Cuviosul Ioan Scararul, s-au adunat odata cativa barbati purtatori de duh. Unul dintre ei a spus: – Smerenia consta in uitarea neincetata a faptelor tale bune.
– Smerenia consta in a te socoti pe tine cel din urma si mai pacatos dintre toti oamenii – si-a exprimat un altul parerea. – Smerenia este constiinta propriei tale neputinte si slabiciuni – a spus cel de-al treilea.
Ceilalti asceti au mai dat cateva definitii ale esentei smereniei, dar nici una dintre ele nu a fost completa. Ascultandu-i pe toti, Cuviosul Ioan Scararul a rezumat parerile acestor barbati evlaviosi, zicand: – Smerita-cugetare este un har fara de nume al sufletului, avand un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experienta ei).
Ea este o bogatie negraita; este numirea lui Dumnezeu si darul lui. Cuviosul Ioan, in concluzia sa, a recunoscut ca esenta smereniei nu poate fi exprimata in limba omeneasca.
De ce? Pentru ca smerenia in esenta ei este dumnezeiascasi natura ei o poate cunoaste numai cel care L-a dobandit in sine pe Insusi Dumnezeu.
Iar acesti oameni intotdeauna au fost foarte putini.