Ardelencele

Pentru mine, Ardealul este format din orase mici. Ceea ce ma fascineaza la orasele mici sunt podurile caselor despre care mi-am inchipuit mereu ca adapostesc prafuite cufere, sipete, casete din lemn pictate cu flori si inimioare pline cu scrisori de dragoste neexpediate vreodata, jurnale intime, caiete cu poezii scrise de-a lungul vremii de preotese, profesoare, invatatoare, functionare sensibile si suferind profund din dragoste.
Si astazi, daca ai apucat sa citesti macar o pagina din cartea lui Al. Cistelecan, Ardelencele, mi se pare lipsit de delicatete ca, atunci cand vezi o femeie frumoasa intr-un oras mic transilvan, sa nu iti imaginezi ca poarta in suflet o poveste de dragoste nefericita.
Nu stiu cate poduri a apucat sa cerceteze pana acum Al. Cistelecan si nici din cate orasele din Ardeal.
Un lucru e cert: cercetarile, „sapaturile” sale prin manuscrisele din poduri imi confirma intuitia. Oricum, Ardelencele lui Al.
Cistelecan este o carte admirabila. O carte atat de frumoasa si de parfumat scrisa, incat, marturisesc, nu o data mi-a trecut prin cap gandul ca, atunci cand a nimerit in vreun pod cu cufere, sipete si casete din lemn pictate cu flori si inimioare in care nu se gasea niciun manuscris, Cis, contrariat, s-a asezat la o masuta sub o grinda prafuita, a ridicat o tigla ca sa aiba lumina, si a inventat el insusi un nume, o biografie nefericita si a scris acolo el insusi zeci de scrisori de dragoste neexpediate, jurnale intime si caiete cu poezii.
– Ion Muresan