Scriu iar despre lucrurile acestea/ Fugite demult, niciodata gasite – acestea sunt primele versuri din noua carte a lui Dumitru Zdrenghea, Poeme pentru Doamna Dalloway. Imediat ce l-am citit, l-am suspectat pe poet ca se joaca cu noi „de-a Sfinxul”.
„Lucrurile acestea” e sintagma care ne impune un prezent imperativ, un hic et nunc, pentru ca imediat prin acel „demult” sa ne trimita intr-un timp iremediabil trecut, iar prin cuvantul urmator, „niciodata”, sa anuleze orice perspectiva temporala. In fond, aici e cheia intregii carti: poetul incearca sa faca jurnalul unei zile „mai lungi decat veacul” – cum ar spune Cinghiz Aitmatov.
Dumitru Zdrenghea continua si in aceasta carte lupta cu Heraclit, cu acel „totul curge”, o lupta tot mai disperata cu timpul care se ascunde in toate maruntisurile, detaliile si resturile zilei. Poetul dilata ziua pana la refuz, dupa modelul Virginiei Woolf sau al lui James Joyce din Ulise, ceea ce-l face uneori sa creada ca a invins: „E sigur, Heraclit nu avea dreptate/ Sau a murit prea tanar”.
Asta este! De la o vreme incolo, tuturor ne place mai mult perspectiva eleata: „Si totul devine cum a fost,/ Nemiscat”.
O poezie directa, confesiva, atat de densa, ca-i iese incarcatura existentiala prin toate crapaturile poemelor. – Ion Muresan