Problema raului in limitele doctrinare ale crestinismului traditional

Un om care nu si-ar asuma nicio responsabilitate pentru faptele rele ale propriilor sai copii imaturi ci i-ar lasa in mod deliberat sa le comita, dupa care i-ar invinovati doar pe ei, fara a avea mustrari de constiinta din acest motiv si fara a considera ca are vreo datorie fata de ei, ar fi catalogat de catre semenii sai ca fiind un parinte degenerat, o persoana lipsita de caracter, un monstru fara inima. Dar nu ar fi, oare, infinit mai condamnabil un Parinte suprem care S-ar comporta astfel cu copiii Sai, in conditiile in care puterea, cunoasterea si Intelepciunea Lui ar fi infinite, spre deosebire de acelea ale unui parinte uman?
El ar fi putut si ar fi stiut cum sa-Si sustina, sa-Si protejeze si sa-Si indrume copiii astfel incat acestia sa nu ajunga sa comita greseli de neiertat. Si atunci, cum se explica faptul ca Dumnezeu, Parintele suprem, le-a permis primilor oameni sa comita pacatul originar si ca i-a condamnat si i-a pedepsit apoi pentru acea fapta, fara a-Si asuma nicio resposabilitate pentru ceea ce s-a intamplat?
Oare El S-a dovedit a fi un Parinte bun si drept procedand astfel? Si oare a fost o dovada de atotdreptate si de atotbunatate din partea Lui aceea de a-i culpabiliza si de a-i pedepsi pe toti urmasii lui Adam si ai Evei pentru acea greseala primordiala?